Un adevărat tratat în dreptul roman se numește acord, a cărui încheiere implică transferul unui anumit lucru de la una dintre părți la cealaltă. Spre deosebire de simplele acorduri informale, un acord real are anumite motive pentru intrarea în vigoare și prevede, de asemenea, obligația uneia dintre părți de a restitui proprietatea primită anterior.
Tratat în dreptul roman
În dreptul roman, nu există o definiție explicită și clară a unui contract ca tip de obligație. Cu toate acestea, din caracteristicile contractelor individuale, se poate stabili că orice contract este în principal un acord între două părți care are consecințe juridice.
Contractele reale diferă de toate celelalte prin simplitatea ordinii de implementare. Nu au fost necesare formalități pentru a le încheia. A fost suficient să avem un acord și un lucru transferat de la una dintre părți la cealaltă.
A doua caracteristică a contractelor reale a fost că nu au fost niciodată abstracte, au fost întotdeauna implementate doar pe o anumită bază.
În dreptul roman, patru tipuri de contracte aveau o mare importanță: ipotecă, împrumut, împrumut, depozitare.
Contract real
Un contract real este un contract care stabilește obligațiile determinate de părți prin transferul unui lucru. Au existat mai multe tipuri de contracte reale:
Contract ipotecar
Acest tip de contract s-a caracterizat prin faptul că lucrul a fost transferat de debitor creditorului pentru o anumită sumă de bani primită de la creditor. Dacă această sumă de bani nu a fost returnată la timp, atunci debitorul a pierdut lucrul transferat creditorului și a devenit proprietatea acestuia din urmă. Obligațiile creditorului includeau o atitudine atentă și atentă față de lucru, deoarece acesta putea fi restituit debitorului în cazul plății datoriei.
Acord de împrumut
Acest tip de contract a fost caracterizat prin faptul că una dintre părți (creditorul) a transferat celeilalte părți (creditorul) un lucru pentru utilizare gratuită pentru o perioadă de timp. Ulterior, partea care a primit-o a fost obligată să restituie intact lucrul la sfârșitul termenului de utilizare. Împrumutatul a fost pe deplin responsabil pentru siguranța articolului primit. Excepțiile au fost cazurile în care un lucru a fost deteriorat accidental.
Împrumutul din acest acord a fost acordat pentru o perioadă strict definită, dar a existat și un tip de împrumut care putea fi acordat „la cerere”. A fost numită precară.
Acord de împrumut
În acest tip de contract, una dintre părți (creditorul) a furnizat celeilalte părți (împrumutatul) lucruri sau o anumită sumă de bani. Obligația împrumutatului era că la expirarea unei perioade prestabilite sau la cerere, el trebuia să returneze lucrurile și banii specificați.
Acord de depozitare
Acest acord s-a caracterizat prin faptul că una dintre părți (deponentul) a transferat celeilalte părți (depozitarul) un obiect pentru depozitare gratuită pentru o anumită perioadă. Lucrul nu trebuia să aparțină deponentului, ar putea fi proprietatea altcuiva.
În temeiul acestui acord, depozitarul nu a devenit nici proprietarul, nici proprietarul lucrului, ci l-a păstrat doar pentru perioada specificată în acord. Nu avea dreptul să folosească acest lucru, să-l închirieze sau să-l închirieze. Întrucât contractul era gratuit, depozitarului nu i se cerea să acorde o atenție specială acestei chestiuni. Însă, în caz de daune intenționate sau de daune ca urmare a unei neglijențe grave, el a trebuit să compenseze toate daunele cauzate proprietății altcuiva.
