Comunicarea verbală a devenit una dintre cele mai importante realizări ale omenirii. Prin limbaj, oamenii pot comunica și transmite experiența generațiilor. Apărând împreună cu abilitățile de muncă, vorbirea s-a dezvoltat într-un sistem de semne, cuvinte și propoziții individuale. Competența de vorbire este o trăsătură integrală a unei persoane care o deosebește de mediul natural.
Ipoteze despre originea vorbirii
Mijloacele de comunicare verbală s-au format foarte încet, în urma dezvoltării generale a omului în procesul evoluției sale. Este foarte dificil să identifici momentul în care a apărut exact discursul. Dar oamenii de știință moderni sunt de acord că nu a apărut de la sine, ci s-a format în cursul interacțiunii active a oamenilor între ei și cu mediul extern.
Există mai multe ipoteze cu privire la originea vorbirii. Cu câteva decenii în urmă, se credea că primele cuvinte erau rezultatul unei mutații care i s-a întâmplat brusc omului primitiv. Această ipoteză este alăturată de așa-numitele concepte fiziciste, potrivit cărora vorbirea este doar un fenomen fiziologic, fără nicio legătură cu nevoile unei persoane în comunicare și cunoaștere a lumii.
Una dintre ipoteze se bazează pe faptul că vorbirea a apărut din imitarea sunetelor naturii.
Astfel de puncte de vedere nu pot explica în niciun fel cum au apărut semnalele sonore și combinațiile lor, cum s-au format rudimentele conceptelor și cuvintele au dobândit o sarcină semantică. Conceptul de origine evolutivă a vorbirii a devenit mult mai răspândit. Se bazează pe presupunerea că omul s-a remarcat din lumea animală, învățând să se adapteze la condițiile de mediu, inclusiv prin dezvoltarea mijloacelor de comunicare.
Dezvoltarea vorbirii
Studiind comportamentul marilor maimuți, oamenii de știință au acordat atenție modului în care sistemele de comunicații sunt construite în maimuțele mari. A devenit evident că vorbirea provine din semnale sonore elementare. Primatele folosesc în mod activ o varietate de sunete, care, în funcție de situație, pot reflecta nevoia de joc, mâncare, căutarea unui partener sau pot fi un semn de comportament agresiv.
Este cunoscută așa-numita ipoteză gestuală a originii semnalelor de vorbire. Esența sa este că la început a apărut limbajul semnelor, nu vorbirea sănătoasă. Primele semnale semnificative pe care le transmite o persoană nu cu sunete, ci cu gesturi care au un anumit sens. Majoritatea acestor semnale sunt instinctive, încorporate genetic într-o persoană.
Această presupunere are sens, având în vedere că o parte semnificativă a informațiilor din comunicarea interpersonală este primită de o persoană modernă sub formă de semnale non-verbale, expresii faciale și gesturi. Cel mai probabil, gesturile și sunetele au fost utilizate mai întâi împreună, iar apoi a devenit posibilă transmiterea informațiilor doar cu combinații de sunete, astfel încât nevoia de vorbire gestuală a dispărut treptat.
În procesul de dezvoltare a societății umane, munca și activitatea mentală a unei persoane au devenit mai complicate, au apărut noi obiecte și relații care ar fi trebuit fixate în concepte. Condițiile obiective pentru formarea societății, astfel, au devenit motivul complicației vorbirii, apariția unor înlocuitori universali pentru obiecte și fenomene individuale.
Abia milenii mai târziu au apărut concepte abstracte, ale căror semnificații au fost extrase din obiecte materiale concrete.
Cea mai înaltă formă de vorbire a fost vorbirea scrisă, care a făcut posibilă păstrarea conținutului evenimentelor care au loc cu o persoană și în societate pentru o lungă perioadă de timp. Odată cu apariția scrisului, o persoană a fost capabilă să capteze mesaje pentru a le transfera către alte persoane, pentru a reveni la înregistrări, dacă este necesar, fără a se baza pe memorie. Având un discurs oral și scris, o persoană modernă este capabilă să comunice în mod eficient și să cunoască profund lumea.
