Postmodernismul este o tendință în filozofie și artă din a doua jumătate a secolului XX. Postmodernitatea se caracterizează prin atipicitatea sa, în comparație cu etapele și fenomenele care o precedă în viața mentală și culturală a societății.
Este interesant faptul că postmodernismul se poziționează ca distanțându-se atât de tradițiile clasice, cât și de cele neclasice, fiind mai degrabă postmodern sau post-non-clasic.
Din istoria termenului
Se crede că apariția postmodernismului a avut loc în anii 60 și 70 ai secolului XX. Apare ca o reacție logică la criza ideilor din epoca modernă. Impulsul a fost servit și de așa-numita „moarte” a super-fundațiilor: Dumnezeu (Nietzsche), autorul (Barthes), omul (umanitarismul).
Același termen a fost folosit pentru prima dată în era primului război mondial în lucrarea lui R. Panvits, 1917, intitulată „Criza culturii europene”. Mai târziu, în 1934, termenul a fost preluat de criticul literar F. de Onis în lucrarea sa despre o antologie de poezie spaniolă și latino-americană. Onis a folosit termenul în contextul unui răspuns la principiile modernismului. Cu toate acestea, au reușit să dea conceptului chiar un simț cultural general, ca simbol al sfârșitului dominației occidentale în religie și cultură (Arnold Toynbee „Înțelegerea istoriei”).
Deci, postmodernismul a apărut în opoziție cu modernismul, accesibil și ușor de înțeles doar pentru câțiva reprezentanți selectați ai societății. Pur și simplu, punând totul în forma notorie, jucăușă, postmodernismul atinge nivelarea diferențelor dintre masă și elită, adică aruncă elita în masă.
Postmodernismul filosofic
Postmodernismul în filozofie se caracterizează printr-o gravitație pronunțată nu spre aspectul științific, ci spre artă. Conceptul filosofic nu numai că începe să ocupe poziții marginale în raport cu tot ceea ce științific, el demonstrează haos conceptual total.
„Filozofia reînnoită” este descurajantă cu atotcuprinzătoarea sa. Conform filosofiei postmodernismului, însăși ideea de obiectivitate și fiabilitate este absurdă. Din acest motiv, postmodernismul este perceput ca un discurs marginal și irațional, în spatele căruia, de regulă, nu stă nimic.
Potrivit lui Baudrillard, estetica clasică s-a bazat pe fundamentele fundamentale precum: educația, autenticitatea și fiabilitatea incontestabile, precum și transcendența și sistemul de valori stabilit. Subiectul este identic cu creatorul, el este sursa imaginației și „întruchiparea” ideii. Esența postmodernismului se află în estetica simulacrului („o copie care nu are un original în realitate”). Se caracterizează prin artificialitate și superficialitate, anti-ierarhie și absența oricăror implicații profunde.
Postmodernismul în artă
Există o anumită dualitate în ceea ce privește art. Pe de o parte, există o pierdere clară a tradițiilor artistice, care exclude orice continuitate. Pe de altă parte, există o relație autentică cu moda, cultura filmului și grafica comercială. Singura și incontestabilă valoare afirma libertatea artistului, absolută și nelimitată.
